Noțiunea de „politică publică” este analizată în literatura de specialitate dintr-o perspectivă pluridimensională, reflectând diversitatea abordărilor teoretice. În ciuda diversității conceptuale, Michael Howlett și M. Ramesh identifică un consens asupra elementelor esențiale ale acestei noțiuni, în sensul că politica publică:
„derivă din deciziile guvernamentale și deciziile de a menține statu quo constituie în egală măsură politică, la fel ca deciziile de a o modifica”[1].
Pornind de la lucrarea Barbarei Nelson, Tatiana Savca identifică trei tradiții de definire a noțiunii menționate:
„a) politica publică ca domeniu științific (susținător al ideii Lawrence Mead); b) politica publică ca proces (susținători Larry Lynn, Peter Guy, Peters); c) politica publică ca sistem (Brewer Gary, Peter de Leon)”[2].
Prin urmare, din perspectiva primei dimensiuni, autoarea evidențiază câteva domenii de interes ale politicilor publice: 1) politici generale; 2) politici economice; 3) politici sociale[2].
În continuarea acestor demersuri, Jean-Claude Thoenig[3] propune o analiză a conceptului de „politică publică”, prin raportare la trei accepțiuni distincte, dintre care prima identifică „politicile publice” ca fiind
„un fenomen social și politic specific, fondat empiric și construit analitic”.
În acest context „politicile publice” sunt conceptualizate drept forme de intervenție ale unei autorități investite cu putere publică și legitimitate guvernamentală asupra unui domeniu specific al societății[3]. Autorul delimitează trei forme ale acestor intervenții, arătând că
„politicile publice vehiculează conținuturi, care se traduc prin prestații și generează efecte”[3].
O altă perspectivă, fundamentată pe lucrarea „Politiques publiques” semnată de Yves Mény și Jean-Claude Thoenig, descrie politicile publice ca fiind totalitatea acțiunilor și inacțiunilor actorilor guvernamentali, respectiv
„tot ceea ce actorii guvernamentali decid să facă sau să nu facă, ceea ce fac efectiv sau nu fac”[3].
Prin raportare la abordarea lui Pierre Muller, autorul menționează că politicile publice iau
„forma unui program specific susținut de o autoritate guvernamentală”[3].
În această ordine de idei, politica publică acționează în
„două moduri: prin practici reperabile material (controale, construirea și întreținerea infrastructurilor, alocarea de subvenții, dispense pentru îngrijiri medicale etc.) și prin practici mai imateriale (campanii de comunicare instituțională, discursuri, difuzarea de norme și cadre cognitive)”[3].
Totodată, Pierre Muller menționează că politicile publice sunt o formă de instituționalizare a diviziunii muncii guvernamentale, iar fiecare politică se înscrie într-un sector al societății[4]. Autorul relevă evoluția semantică a noțiunii de „sector”, menționând că
„abia la începutul sec. XX noțiunea dobândește o semnificație economică (sector primar, secundar, terțiar etc.) pe baza căruia va desemna un domeniu de activitate și, în final, sectorul de intervenție al unei sau alteia dintre politici publice”[4].
Prin urmare, în opinia lui Pierre Muller sectorul reprezintă
„obiectul sau ținta politicilor publice, iar definirea sa face în mod evident trimitere la studiile despre constituirea agendei politicilor publice”.
Astfel, cercetătorul conchide că
„un sector este constituit dintr-un ansamblu de probleme asociate, într-o manieră mai mult sau mai puțin instituționalizată, anumitor segmente de populație”[4].
În aceeași ordine de idei, autorul identifică trei dimensiuni constitutive ale sectorului: 1) dimensiunea intereselor (a conflictelor și a puterii), esențială pentru înțelegerea mecanismelor de acțiune specifice politicilor publice; 2) dimensiunea instituțională, care reflectă structurarea diviziunii muncii administrative în cadrul unui ansamblu de organizații (ministere, agenții etc.), conferind stabilitate și coerență relațiilor dintre actorii implicați; 3) dimensiunea cognitivă, ce exprimă
„viziunea asupra problemei și soluțiilor așa cum a fost ea elaborată de actorii care domină sectorul”[4].
De asemenea, cercetătorii Orest Tărîţă și Mariana Iaţco[5] au identificat câteva caracteristici interdependente ale conceptului de „politică publică”, care este definită prin următoarele caracteristici: 1) un conținut reprezentat ca un produs ce rezultă din mobilizarea resurselor; 2) un program manifestat printr-o diversitate de acțiuni interdependente; 3) o orientare normativă ce presupune o expresie a finalităților și preferințelor factorilor decizionali; 4) un factor coercitiv caracterizat prin autoritatea cu care sunt învestiți actorii guvernamentali; 5) un resort social evidențiat prin impactul asupra cetățenilor, grupurilor și instituțiilor vizate de acțiunea publică.
Caracterul polisemantic al conceptului de „politică publică” este subliniat și în lucrarea cercetătoarelor Voiculeț Alina, Marin Camelia, Sima Isabella[6], unde „politicile publice” sunt definite prin prisma diferitor accepțiuni: 1) Politicile ca etichete ale unor domenii de activitate; 2) Politicile ca expresie a scopului general sau a stării de fapt dorite; 3) Politicile ca propuneri specifice; 4) Politicile ca decizii ale guvernului; 5) Politicile ca autorizare oficială; 6) Politicile ca programe; 7) Politicile ca produse; 8) Politicile ca rezultate; 9) Politicile ca teorii sau modele; 10) Politicile ca procese[6]. În acest context, din perspectiva primei abordări,
„politicile descriu domeniile activității și implicării guvernamentale: politica economică, politica socială sau politica externă a unui guvern”[6].
În acest context, din perspectiva primei abordări,
„politicile descriu domeniile activității și implicării guvernamentale: politica economică, politica socială sau politica externă a unui guvern”[6].
Caracterul polisemantic al noțiunii de „politică publică” permite delimitarea unor domenii specifice de intervenție, printre care se regăsesc și politicile culturale, care au fost analizate în articolul „Politicile culturale: aspecte conceptuale și tipologii” semnat de Veaceslav Reabcinschi și Ludmila Malcoci[7]. În cadrul acestei lucrări, autorii evidențiază trei abordări ale noțiunii de „politică culturală”:
„1. Politica culturală ca proces public, ce conține un set de activități, prin care autoritățile naționale sau locale, profesioniștii și sectorul neguvernamental, stabilesc în acord obiectivele prioritare de dezvoltare a domeniului cultural, reieșind din posibilitățile reale sociale, materiale și financiare ale societății (comunității) și elaborează metode și mecanisme, directe sau indirecte, de realizare optimă a lor; 2. Politica culturală, ca o componentă a politicilor publice, o disciplină aplicată, dezvoltată în cadrul științelor sociale, care folosește metode multidisciplinare de cercetare; 3. Politica culturală, ca document, ce determină direcțiile politicii de stat pentru elaborarea și realizarea priorităților în dezvoltarea vieții culturale a societății”[7].
În raport cu abordările teoretice analizate anterior, clasificarea propusă de Reabcinschi și Malcoci poate fi extinsă prin includerea unor dimensiuni suplimentare. Astfel, politicile culturale pot fi înțelese nu doar ca proces, disciplină sau document, ci și ca forme de intervenție publică asupra sectorului cultural, ca ansamblu de acțiuni și programe, precum și ca expresie a deciziilor guvernamentale, inclusiv a opțiunilor de menținere a statu quo-ului.
Pe lângă abordările conceptuale, înțelegerea noțiunii de „politică culturală” presupune și raportarea la contextul apariției și evoluției sale. Astfel, Violeta Simjanovska menționează că formele primare ale politicilor culturale pot fi identificate încă din antichitate, iar lucrarea lui Platon „Republica” fiind considerată primul sistem coerent de politici culturale[8]. În Evul Mediu, practicile de patronaj cultural promovate de monarhi și elitele sociale susțin existența unor forme incipiente de politici culturale, care, în perioada Renașterii, s-au dezvoltat în mecanisme mai organizate de susținere a activităților culturale[8].
Prin urmare, cercetătorii Veaceslav Reabcinschi și Ludmila Malcoci menționează că noțiunea de „politică culturală” a fost formulată pentru prima dată în raportul „Cultural Policy: A Preliminary Study”, elaborat în urma unei mese rotunde organizate de UNESCO la Monaco, în perioada 18–22 decembrie 1967, cu participarea a 32 de reprezentanți din 24 de țări, inclusiv responsabili de politici culturale, specialiști în științele sociale și umane, artiști și reprezentanți ai organizațiilor neguvernamentale[7]. În cadrul acestui document „politica culturală” este definită ca „un ansamblu de principii operaționale, practici și proceduri administrative și bugetare care constituie baza acțiunilor culturale întreprinse de stat”, menționându-se că
„fiecare stat membru își stabilește propria politică culturală în funcție de valorile, obiectivele și opțiunile culturale pe care și le stabilește”[9].
Această definiție reflectă instituționalizarea conceptului de politică culturală și subliniază caracterul său dependent de specificul socio-cultural al fiecărui stat.
Astfel, „politicile culturale” pot fi interpretate ca instrumente de dezvoltare socială și identitară, având impact asupra coeziunii sociale și valorilor colective. Referindu-se la lucrările cercetătorilor Schuster J. Mark și Ruth Rentschler, politologul american Kevin V. Mulcahy subliniază că „politicile culturale” pot fi înțelese ca ansamblul acțiunilor desfășurate de autoritățile publice în domeniul artelor, industriilor culturale, științelor umaniste și patrimoniu. În această accepțiune, „politica culturală” implică strategii și acțiuni guvernamentale care promovează producția, difuzarea, comercializarea și consumul artelor[10]. În lumina acestei abordări, politicile culturale reflectă trecerea de la o viziune axată pe susținerea artelor la una integratoare, orientată spre ansamblul expresiilor și practicilor culturale.
În acest sens, „politica culturală” poate fi înțeleasă ca un cadru conceptual mai larg, care integrează atât acțiunile orientate spre susținerea artelor vizuale (pictură, sculptură și ceramică), artelor spectacolului (muzică simfonică, de cameră și corală; jazz, dans modern, operă și teatru muzical, precum și teatrul dramatic), conservării patrimoniului și programelor din domeniul științelor umaniste (scriere creativă, poezie, lectură), susținerea instituțiilor publice din domeniul culturii finanțate din bugetul public, muzeelor, bibliotecilor, instituțiilor teatral-concertistice, a manifestărilor comunitare (sărbători locale, târguri și festivaluri) precum și a activităților folclorice (dansuri populare, meșteșuguri tradiționale)[10].
Analizând diversitatea modelelor de politici culturale implementate în statele Uniunii Europene, Veaceslav Reabcinschi identifică mai multe categorii, fundamentate pe tipuri distincte de relații, denumite convențional de autor drept relații de „consumațiune” și „participațiune”[11]. Prin urmare, în opinia autorului, primul tip este caracteristic statelor în care cultura este tratată ca un domeniu al consumului, iar societatea în calitate de consumator de produse și servicii culturale. Cel de-al doilea tip vizează cultura ca domeniu ce contribuie la dezvoltarea socio-economică a statului, iar societatea este implicată activ în dezvoltarea acestuia[11]. În această ordine de idei, au fost delimitate patru modele fundamentale ale politicilor culturale: modelul paternalist, modelul intervenționist, modelul participativ și modelul antreprenorial.
Tabel 1. Modele de politici culturale bazate pe relațiile stat-cultură-societate[11].
societate-cultură/ stat-cultură | consumațiune | participațiune |
|---|---|---|
centralizate | modelul paternalist – statul susține activitățile culturale în conformitate cu prioritățile sale fără implicare ideologică. Societatea – consumator al produselor și serviciilor oferite de piața culturală. | modelul participativ – statul coordonează obiectivele culturale de dezvoltare, cultura este o componentă a dezvoltării social-economice, societatea participă activ la determinarea și implementarea politicilor culturale. |
descentralizate | modelul intervenționist – statul intervine pentru a susține inițiativele culturale ale comunităților sau grupurilor sociale și dezvoltă politici și pentru creșterea consumului cultural în societate. | modelul antreprenorial – statul stimulează consumul cultural pe piață și implicarea societății în susținerea culturii, dezvoltarea culturii este determinată de cererea și oferta pieței. |
Sursa: tabel elaborat de Veaceslav Reabcinschi
În completarea acestui demers, cercetătoarea Violeta Simjanovska menționează că primul model al politicilor culturale a fost modelul emancipării naționale, care constă în promovarea culturii naționale autentice, a valorilor culturale fundamentale și în educarea publicului. De asemenea, cercetătoarea afirmă că acest model a fost introdus în secolul al XIX-lea, în statele aflate într-o perioadă de schimbări socio-economice radicale (republicile naționale)[8]. Prin urmare, în secolul al XX-lea, acest model a fost asociat cu țările în care libertatea culturală și revenirea la tradițiile culturale naționale erau probleme dominante, iar astăzi acest model există încă în țările așa-numitei „lumi a treia” (Kazahstan, Senegal, Peru etc.), dar și în unele țări din Europa de Sud-Est (Moldova și Kârgâzstan)[8].
Alte două modele identificate de Violeta Simjanovska sunt modelul de democratizare a culturii și modelul democrației culturale care au fost dezvoltate după cel de-al Doilea Război Mondial. Astfel, modelul de democratizare a culturii a fost instituit în anul 1959, după înființarea Ministerului Culturii în Franța, odată cu constituirea celei de-a Cincea Republici, sub președinția lui Charles de Gaulle[8]. Esența acestui model constă în facilitarea accesului larg al publicului la cultură și în crearea condițiilor necesare pentru ca un număr cât mai mare de persoane să poată beneficia de arta de elită[8].
Totodată, în lucrarea semnată de Violeta Simjanovska este identificat un alt model al politicilor culturale, denumit modelul pluralismului cultural, elaborat în anul 1972 de Augustin Girard (1926-2009), funcționar și politolog francez. Specificul acestei abordări constă în faptul că accentul nu este pus pe rezultatul final, dar pe procesul în sine, fiind axat pe animarea culturală[8]. Cel de-al patrulea model de politici culturale identificat de cercetătoare este modelul eclectic, ce reprezintă o variantă echilibrată a modelelor anterioare. În cadrul acestuia, se urmărește atât reducerea limitelor identificate în modelele precedente, cât și valorificarea și îmbunătățirea elementelor pozitive ale acestora[8].
În final, cercetătoarea afirmă că pe lângă aceste modele, fiecare stat își are propriul model specific de politică culturală. Cu toate acestea, s-a acceptat faptul că există cel puțin șase modele de politici culturale care funcționează la nivel de stat, în țări cu un nivel de dezvoltare socio-economică substanțial diferit, sisteme politice diferite și tradiții culturale distincte. Printre acestea sunt menționate modelul liberal care promovează poziția neutră a statului față de cultură; modelul educațional birocratic de stat al politicilor culturale, ce permite un control deplin al statului asupra culturii; modelul latin, iar una dintre variantele sale este cunoscută sub numele de modelul prestigiului statului, așa cum este aplicat în Italia și Franța. În cadrul acestui model, abordarea aspectelor culturale este similară cu cea din celelalte modele, având un sistem centralizat de organizare și planificare[8]. În plus, există modelul semi-public al politicii culturale, răspândit în Marea Britanie și Irlanda, fiind denumit și modelul anglo-saxon, bazându-se pe „principiul independenței”, conform căruia statul asigură finanțarea culturii, însă distribuirea acestor fonduri este decisă de organisme independente[8].
În final, cercetătoarea Violeta Simjanovska, identifică suplimentar, modelul public al politicii culturale care, fiind similar cu modelul anglo-saxon, include consilii artistice cu rol consultativ. În cadrul modelului federație-confederație, responsabilitățile statului în domeniul culturii (la nivel federal) sunt transferate către nivelurile inferioare de guvernare (regiuni, consilii etc.). Acest model este frecvent întâlnit în societățile multinaționale cu tradiții culturale naționale diferite, precum Elveția sau Belgia[8]. Diversitatea modelelor analizate reflectă adaptarea politicilor culturale la specificul fiecărui context național și la dinamica societății contemporane.
Abordând aspectele istorice, teoretice și practice ale politicilor culturale în Republica Moldova, cercetătorul Veaceslav Reabcinschi a evidențiat cinci etape fundamentale în dezvoltarea politicilor culturale în Republica Moldova:
„Prima etapă începe odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și până la formarea noului aparat administrativ al culturii din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, 1953, anul instituirii Ministerului Culturii”[12]. Această etapă a fost marcată de instituirea unui control ideologic rigid asupra domeniului cultural, caracterizat prin monopolul ideologiei comuniste și subordonarea culturii intereselor politice ale regimului sovietic. Acest proces a determinat distanțarea politicilor culturale de nevoile și valorile populației autohtone, promovarea conceptului de „moldovenism” în detrimentul identității românești, precum și marginalizarea limbii române în favoarea limbii ruse.
Cea de-a doua etapă „în procesul de dezvoltare a politicilor culturale poate fi considerată înființarea Ministerului Culturii al RSSM prin Hotărârea nr. 460 a Sovietului Miniștrilor al RSS Moldovenești din 27 mai 1953” și până la declararea independenței Republicii Moldova[12]. Conform studiului „Politicile culturale în Republica Moldova: aspecte istorice, teoretice, practice” semnat Veaceslav Reabcinschi, în această perioadă au continuat procesele de deznaționalizare, manifestate prin marginalizarea limbii române din domeniile esențiale ale vieții publice și diminuarea valorii tradițiilor naționale, ceea ce a favorizat afirmarea mișcării de democratizare și renaștere spirituală de la sfârșitul anilor ’80[12];
Etapa a treia a politicilor culturale poate fi delimitată începând cu anul 1993, odată cu adoptarea Hotărârii Guvernului nr. 343 din 03.06.1993 „cu privire la aprobarea Programului de Stat pentru dezvoltarea culturii în perioada 1993–2000 și asigurarea protecției sociale a oamenilor de cultură”, care marchează instituționalizarea unui nou cadru de susținere a sectorului cultural[12]. Această etapă a fost caracterizată prin instituționalizarea unui cadru complex de susținere a culturii, prin crearea Fondului pentru dezvoltarea culturii și artei, introducerea facilităților fiscale pentru artiști și instituțiile culturale, precum și prin măsuri de protecție socială și stimulare materială a personalului din domeniu[12];
Etapa a patra începe odată cu aprobarea la 18 iulie 1997 de către Guvernul Republicii Moldova a Hotărârii nr. 672 cu privire la Programul de stat „Dezvoltarea și ocrotirea culturii și artei în Republica Moldova pentru anii 1997-1998”[12]. Această etapă a fost orientată spre consolidarea și modernizarea sectorului cultural, vizând protejarea patrimoniului cultural, susținerea artei profesioniste și a creației populare, dezvoltarea infrastructurii culturale și integrarea culturii naționale în circuitul cultural internațional. În această perioadă, au fost promovate măsuri de reformă instituțională, modernizare a bibliotecilor și muzeelor, delimitare a responsabilităților între autoritățile centrale și locale, precum și dezvoltarea învățământului artistic și a cooperării culturale internaționale[12].
„Etapa a cincea a dezvoltării politicilor culturale în Republica Moldova a început odată cu adoptarea de către guvernul Republicii Moldova a Hotărârii nr. 247 din 09.04.2014 Cu privire la aprobarea Strategiei de dezvoltare a culturii „Cultura 2020” și a Planului de Acțiuni privind implementarea acesteia” .