Interdependența dintre cultură și dezvoltarea durabilă reprezintă o dimensiune esențială a politicilor publice contemporane, fiind analizată dintr-o varietate de perspective, orientate spre evidențierea rolurilor pe care le îndeplinește politica culturală. Astfel, în articolul „Introduction: cultural policies for sustainable development”, cercetătorii Anita Kangas, Nancy Duxbury și Christiaan De Beukelaer[1] notează că termenul de „dezvoltare durabilă” a fost pentru prima dată utilizat în anul 1980 în cadrul „Strategiei mondiale de conservare”[2]. prezentată de Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii și Resurselor Naturale[1]. Acest document sublinia faptul că „printre condițiile prealabile ale dezvoltării durabile se numără conservarea resurselor vii”[2].
Potrivit studiului realizat de Galina Țurcan, dr., conf. univ., deși inițial dezvoltarea durabilă a fost concepută ca o soluție la problemele de mediu generate de progresul industrial, ale căror efecte subminau echilibrul dintre societate și natură, ulterior conceptul a evoluat, integrând dimensiuni precum securitatea economică și echitatea socială[3]. În acest sens, dezvoltarea durabilă presupune luarea în considerare a factorilor
„sociali și ecologici, precum și economici; baza resurselor vii și nevii; precum și avantajele și dezavantajele pe termen lung și pe termen scurt ale diferitelor acțiuni alternative”[2].
Această evoluție conceptuală indică extinderea cadrului dezvoltării durabile de la o dimensiune strict ecologică la una integrată, care include aspecte socio-economice.
Ulterior, grație Raportului Brundtland, care a fost publicat în 1987, conceptul de „dezvoltare durabilă” a primit o semnificație și importanță mai mare pentru Organizația Națiunilor Unite și pentru băncile de dezvoltare[1], fiind caracterizat ca
„acea dezvoltare care răspunde nevoilor prezentului fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi”[4].
Conform raportului precitat, conceptul de „dezvoltare durabilă” cuprinde două concepte-cheie:
Conceptul de „nevoi”, în special nevoile esențiale ale celor săraci din lume, cărora ar trebui să li se acorde prioritate absolută;
Ideea limitărilor impuse de stadiul tehnologiei și de organizarea socială asupra capacității mediului de a satisface nevoile prezente și viitoare[4].
Această redefinire a conceptului marchează un moment de referință în literatura de specialitate, consacrând dezvoltarea durabilă ca un cadru conceptual global. Potrivit articolului „Evoluția în timp și dezvoltarea conceptului de dezvoltare durabilă” semnat de Tatiana Tofan,
„conceptul dezvoltării durabile a fost acceptat și preluat la conferința pe aceeași temă organizată de ONU la Rio de Janeiro în 1992”[5],
iar ulterior, în anul 1993, Comisia Europeană a stabilit criteriile fundamentale ale dezvoltării durabile manifestate prin:
„menținerea în totalitate a calității vieții; menținerea unui acces continuu la resursele naturale; evitarea deteriorărilor permanente asupra mediului înconjurător”[5].
În cadrul Declarației de la Rio privind Mediul și Dezvoltarea, au fost formulate 27 de principii, printre care o importanță deosebită pentru tema abordată de noi au principiile 21 și 22. Principiile enunțate evidențiază nu doar dimensiunea ecologică, ci și rolul actorilor sociali și culturali în realizarea dezvoltării durabile:
„Principiul 21: Creativitatea, idealurile și spiritul de inițiativă al tinerilor din întreaga lume trebuie mobilizate pentru a construi un parteneriat global, în vederea realizării dezvoltării durabile și a asigurării unui viitor mai bun pentru toți”[6].
„Principiul 22: Popoarele indigene și comunitățile lor, precum și alte comunități locale, au un rol esențial în gestionarea mediului și în procesul de dezvoltare, datorită cunoștințelor și practicilor lor tradiționale. Statele trebuie să le recunoască și să le susțină în mod corespunzător identitatea, cultura și interesele, precum și să le asigure participarea efectivă la realizarea dezvoltării durabile”[6].
În această ordine de idei, în Agenda 21 se menționează că
„populațiile indigene și comunitățile lor au o legătură istorică cu teritoriile lor și sunt, în general, descendenți ai locuitorilor originari ai acestor teritorii”, iar de-a „lungul multor generații, acestea au dezvoltat o cunoaștere științifică tradițională holistică a teritoriilor, resurselor naturale și mediului lor”[6].
Prin urmare, „având în vedere legătura strânsă dintre mediul natural și dezvoltarea durabilă a acestuia, pe de o parte, și bunăstarea culturală, socială, economică și fizică a populațiilor indigene, pe de altă parte, eforturile naționale și internaționale de punere în aplicare a unei dezvoltări durabile și ecologice ar trebui să recunoască, să țină seama, să promoveze și să consolideze rolul populațiilor indigene și al comunităților acestora”[6].
Această perspectivă consolidează ideea că dezvoltarea durabilă nu poate fi realizată fără valorificarea cunoștințelor tradiționale și a patrimoniului cultural.
În conformitate cu articolul „Dezvoltarea regională durabilă, un nou concept sau o necesitate?” semnat de Daniel Fistung, Rodica Miroiu, Teodor Popescu și Daniela Antonescu[7], ultimele decenii ale secolului XX, au fost marcate de evenimente importante la nivel european care au contribuit la conturarea direcțiilor prioritare de dezvoltare durabilă. În acest sens, principalele repere cronologice ale acestui proces sunt sintetizate în următorul Tabel[7].
Tabel. Cronologia evenimentelor de nivel european dedicate dezvoltării durabile.
Anul | Evenimentul |
|---|---|
1993 | Al Cincilea Plan de Acțiune pentru Mediu al Uniunii Europene – “Către Durabilitate”. |
1994 | Prima Conferință Europeană pentru Orașe Durabile, Aalborg, Danemarca având drept principale realizări Campania pentru Municipii și Orașe Europene Durabile și Carta Municipiilor și Orașelor Europene pentru Durabilitate. |
1996 | A Doua Conferință Europeană pentru Orașe Durabile, Lisabona, Portugalia unde s-au pus bazele unui plan de acțiune la nivel european intitulat – “De la Cartă la Acțiune”. |
2000 | A Treia Conferință Europeană pentru Orașe Durabile, Hanovra, Germania, unde s-a definit – “Convenția primarilor – Apelul de la Hanovra”. |
2001 | Al Șaselea Plan de Acțiune pentru Mediu 2002-2010 al Uniunii Europene – “Mediul 2010 – Viitorul Nostru, Alegerea Noastră”. |
2001 | Strategia Uniunii Europene pentru Dezvoltare Durabilă. |
Sursa: Fistung, Daniel; Miroiu, Rodica; Popescu, Teodor; Antonescu, Daniela. Dezvoltarea regională durabilă, un nou concept sau o necesitate?[7]
Analiza acestor inițiative evidențiază trecerea de la o abordare sectorială, centrată predominant pe protecția mediului, la una integrată, în care dimensiunile sociale și culturale capătă o importanță tot mai mare. În acest sens, dezvoltarea durabilă devine un concept transversal, care implică multiple domenii de politici publice, inclusiv politicile culturale. Un moment de referință de nivel internațional, în cadrul căruia
„a fost făcut bilanțul acțiunilor întreprinse în slujba mediului înconjurător și a economiei globale în ultimul deceniu al secolului XX”[7],
a fost Summit-ul de la Johannesburg, desfășurat în perioada 26 august – 4 septembrie 2002, cu participarea a 172 de țări, care au declarat că
„dezvoltarea durabilă și mediul înconjurător reprezintă o prioritate politică și au elaborat un program deosebit de amplu – Agenda 21 –, conținând 2500 de recomandări pentru atingerea acestui obiectiv”[7],
însă, conform datelor oficiale, acest program este asociat Conferinței de la Rio de Janeiro (1992), fiind ulterior reafirmat și promovat în cadrul Summit-ului de la Johannesburg[8].
Următoarea etapă în procesul de stabilire a direcțiilor de dezvoltare durabilă a fost „Întâlnirea informală interministerială”, organizată la inițiativa Marii Britanii în perioada 6-7 decembrie 2005, care, potrivit cercetătoarei Tatiana Tofan, a avut ca subiect
„comunitățile durabile, definite ca „regiuni în care locuitorii acestora doresc să trăiască și să lucreze, atât în prezent, cât și în viitor”[5].
Prin urmare, autoarea menționează că „Concluziile întâlnirii de la Bristol sunt reflectate în „Acordul de la Bristol” sub forma a opt caracteristici pe care ar trebui să le îndeplinească o comunitate pentru a fi considerată durabilă:
Comunitate activă: aceasta păstrează cultura locală și activitățile sale specifice având ca bază astfel de valori ca cinstea, toleranța și coeziunea.
Bine administrată: participarea, reprezentarea și conducerea sunt bazate pe principiile eficienței și incluziunii.
Bine conectată: rețelele de transport și de comunicație asigură accesul la locurile de muncă; centrele de educație și formare; centrele de sănătate publică și sanitare și la alte servicii.
Cu servicii publice dezvoltate: serviciile publice și private care satisfac necesitățile publicului și sunt accesibile tuturor.
Cu o conștiință ecologică dezvoltată: respectă normele de protecție a mediului.
Înfloritoare: economia locală este în plin avânt, diversificată și bazată pe inovații.
Bine proiectată și construită: cadru natural și construit de bună calitate.
Echitabilă pentru toți: incluziunea celor din alte comunități, atât în prezent, cât și în viitor” [5].
Caracteristicile identificate evidențiază faptul că dezvoltarea durabilă este strâns legată de dimensiunea comunitară și culturală, în care valorile, identitatea și participarea socială joacă un rol esențial. În continuarea evoluțiilor în domeniul dezvoltării durabile, Conferința ONU Rio+20, desfășurată în anul 2012, a marcat o etapă importantă în consolidarea acestui concept, prin promovarea ideii de economie verde și prin inițierea procesului de elaborare a unor obiective globale de dezvoltare durabilă. Acest demers a fost finalizat în anul 2015, odată cu adoptarea Agendei 2030 pentru Dezvoltare Durabilă, care stabilește un cadru global de acțiune, structurat în jurul a 17 obiective, vizând integrarea dimensiunilor economice, sociale și de mediu ale dezvoltării. Astfel, conform articolului „Dezvoltarea durabilă și implicațiile ei asupra Republicii Moldova” semnat de Ilie Gîrneț
„aceste obiective succed și extind cadrul celor opt Obiective de Dezvoltare ale Mileniului (ODM), stabilite prin Declarația Mileniului adoptată în anul 2000 la nivelul Organizației Națiunilor Unite, care au constituit principala agendă globală de dezvoltare în perioada 2000–2015[9].
Adoptarea Agendei 2030 marchează instituționalizarea unei abordări globale integrate, în care dezvoltarea durabilă este conceptualizată ca un proces multidimensional, interdependent și orientat spre incluziune.
Astfel, dezvoltarea durabilă nu se limitează la dimensiunea economică sau de mediu, dar integrează componentele sociale și culturale, recunoscute tot mai frecvent ca o parte a acesteia. Sub aspectul dimensiunii sociale, cultura constituie un factor esențial în consolidarea identității colective și în promovarea coeziunii sociale, contribuind la formarea unor comunități durabile. În acest sens, studiul realizat de Anita Kangas, Nancy Duxbury și Christiaan De Beukelaer, evidențiază faptul că, încă din anii 1970, politica culturală a devenit o prioritate a politicii de bunăstare a guvernelor, iar rolul social al culturii a fost luat în considerare atât în ceea ce privește nivelurile clasei sociale, cât și în contextul distribuției geografice[10].
Prin urmare, necesitatea unei dimensiuni culturale în proiectele de integrare socială, în special în zonele urbane defavorizate, a început să fie recunoscută, fiind subliniat rolul animatorilor socio-culturali[10]. Astfel, literatura de specialitate evidențiază conceptul de „animație socio-culturală”, analizat în publicația „Socio-cultural animation”, elaborată de Consiliul Europei și publicată la Strasbourg în anul 1978[11]. Potrivit sursei citate, termenul menționat supra este asociat cu dezvoltarea comunitară socio-culturală, fiind remarcat faptul că orice persoană care încearcă să confere mobilitate, vitalitate și dinamism forțelor latente ale grupurilor, persoanelor sau comunităților și să readucă aceste forțe în comunitatea din care provin, în scopul „dezvoltării comunității”, este considerat un agent al dezvoltării comunitare socio-culturale. În completarea acestei abordări, cercetătorul Simion Roșca, conchide că cultura nu este doar un consumator de resurse,
„dar un factor important al dezvoltării sociale, un instrument prin intermediul căruia pot fi rezolvate diverse probleme, inclusiv de ordin social-economic. În acest sens, cultura apare ca un factor de dezvoltare comunitară, modernizare și sustenabilitate, de identitate, coeziune și integrare, fiind totodată și exponentul calității vieții umane”[12].
Prin urmare, cultura unui stat se reflectă în valorile susținute de popor, care este perceput ca un cadru conceptual relativ permanent, influențând comportamentul unui individ. Astfel, valorile culturale stabilesc normele sau standardele după care totul este judecat într-o societate[12]. Totodată, Simion Roșca, afirmă că cultura
„influențează, de asemenea, capacitatea societăților de a crea și a conduce adecvat instituții”[12].
În opinia cercetătorului, cultura acoperă toate dimensiunile capitalului social al unei societăți, cum sunt încrederea reciprocă și comportamentul civic responsabil. Prin urmare, valorile susținute de o societate influențează eforturile de dezvoltare a acesteia, iar codurile morale folosite de oamenii de afaceri fac parte din resursele productive ale unei societăți[12]. Noțiunea de cultură a cunoscut transformări în diferite etape:
„În urmă cu 130 de ani, E.B. Taylor definea cultura ca fiind un complex care include cunoștințele, credința, arta, morala și obiceiurile dobândite de om ca membru al unei societăți. La mijlocul secolului XX, A.L. Kroeber și C.Kluckhohm descriau cultura ca fiind formată din tiparele explicite și implicite de comportament dobândite și transmise prin simboluri care constituie realizările distinctive ale grupurilor umane și care includ întruchipările lor în artefacte. Ei afirmă că esența culturii o reprezintă ideile tradiționale și totalitatea moștenirii sociale dobândite de om ca membru al societății”[12].
Această evoluție conceptuală evidențiază faptul că cultura nu reprezintă doar un ansamblu de valori și practici simbolice, dar un sistem dinamic, cu implicații directe asupra societății, inclusiv asupra proceselor economice.
În lumina acestor abordări, cultura poate fi interpretată nu doar ca un fenomen simbolic, ci și ca un factor cu implicații directe asupra proceselor economice, în special prin intermediul industriilor culturale și creative. În acest context, Deceniul Mondial al Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Culturală (1988-1997) proclamat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, prin Rezoluția 41/187 din 8 decembrie 1986[13], s-a bazat pe o definiție și o apreciere multietnică a culturii (discutată anterior), precum și pe formarea politicii culturale cu privire la impactul globalizării asupra statului și a pieței [10]. Potrivit articolului „Introduction: cultural policies for sustainable development”, un nou discurs de politică publică privind „industriile creative”, precum și o practică de politici, cunoscută în Marea Britanie și Australia drept „modelul industriilor creative”, au devenit exporturi de succes către alte regiuni ale lumii, reunind un set aparent eterogen de subsectoare sub denumirea comună de „industrii creative”[10]. Astfel, industriile culturale și creative au apărut ca un concept strategic în conferințele și recomandările interguvernamentale, devenind esențiale pentru Convenția UNESCO din 2005[10]. Ulterior, rapoartele UNCTAD privind pe „industriile creative” (2008, 2010), inclusiv ediția specială a raportului publicat de UNESCO (2013), au propulsat industriile „culturale” și „creative” în dezbaterile privind politica culturală și politica de dezvoltare din întreaga lume[10].
Totodată, în completarea acestor informații, Simion Roșca menționează că, în anul 2013 Uniunea Europeană a lansat Proiectul Cultural Heritage Counts for Europe (CHCfE) în scopul colectării și analizei cercetărilor și studiilor de caz existente și accesibile, bazate pe dovezi, privind impactul economic, social, cultural și de mediu al patrimoniului cultural, care a fost recunoscut în 2014 de către Consiliul de Miniștri al UE ca fiind o resursă strategică pentru o Europă durabilă[12]. Conform studiului realizat de Simion Roșca, prin diversitatea formelor de manifestare, cultura contribuie la bunăstarea socială și economică a comunităților, generând valori și resurse cu impact asupra dezvoltării acestora. În acest sens, patrimoniul cultural se evidențiază ca un factor important al ocupării forței de muncă și al dinamizării economice, susținând o varietate de activități și domenii, inclusiv cele asociate industriilor culturale și creative[12].
În ceea ce privește dimensiunea teritorială, cultura joacă un rol esențial în valorificarea patrimoniului cultural și în susținerea dezvoltării locale durabile. Analizând rolul patrimoniului natural și cultural în dezvoltarea teritorială durabilă a Republicii Moldova, cercetătoarea Liliana Jitari conchide că
„Contribuția culturii și a patrimoniului cultural la vitalitatea teritorială, prin punerea în valoare a elementelor de identitate locală și regională, conduc la o mai bună protejare a patrimoniului cultural”[14].
Astfel, dimensiunea teritorială evidențiază rolul culturii în dezvoltarea locală, prin valorificarea specificului regional și a identității locale.